Cum ar fi dacă lumea toată, așa cum o știm azi, s-ar sfârși din cauza unui virus sau din cauza unei ciuperci? Cum ar fi dacă ne-am lupta cu monștri pentru supraviețuire? (as if we aren’t already doing that). Știu că sună periculos de similar cu The Last of Us, dar nu despre acest serial e vorba (ajung și acolo curând). Fata cu toate darurile / The Girl with all the Gifts, M. R. Carey, apărută la editura Nemira în minunata colecție Armada sau, dacă se dorește filmul, ecranizat în 2016, cu Sennia Nanua, Gemma Arterton și Glenn Close.
Ne aflăm în fața unui viitor distopic după ce cea mai mare parte a umanității este distrusă de o infecție fungică. Lupta pentru supraviețuire este prezentă la tot pasul, povestea înfățisând personajele principale – un om de știință, un profesor și doi soldați – care pornesc într-o călătorie de supraviețuire cu o tânără specială pe nume Melanie.
Cea mai mare parte a umanității care a fost infectată s-a transformat în zombi rapid. Singura speranță rămasă este un leac care ar putea fi obținut din cercetările asupra unui grup mic de copii din a doua generație care tânjesc la carne vie (infectații deveneau zombies și apoi se hrăneau cu oameni sau orice ființă cu sânge), dar totuși gândesc și învață, deoarece se pare că ciuperca are o relație simbiotică cu cei născuți infectați (nou-născuți).
Am citit cartea pe nerăsuflate și apoi am văzut filmul. De 2 ori. Mi s-a părut atât de real și, fără să sufăr vreo secundă de paranoia, atât de aproape de noi. Un peisaj apocaliptic, și la propriu și la figurat, destul de plauzibil. Mă rog, nu mă aștept să ne luptăm cu zombies în următorii 100 de ani, dar cu viruși și cu ciuperci și cu bacterii da. Sigur, lumea oamenilor evoluează o dată cu virușii și experiența pandemiei ne-a demonstrat că putem să ne repliem, chiar dacă cu niște costuri. De altfel, finalul spune fix acest lucru: oamenii mai au, totuși, o șansă.
Încep cu o carte grea. Am mai scris despre ea pe Facebook și, fugitiv, chiar aici pe blog. De fapt, cred că am scris despre serial, pe care l-am văzut în pandemie înainte de a citi cartea. Povestea este reală (de altfel o să vedeți în recomandările mele că alegerile pe care le fac au la bază, de cele mai multe multe ori, o poveste reală).
Cred că m-a impresionat mai mult serialul, cel mai probabil datorită lui Russell Crowe care face un rol demențial (bine, că nici nu știu când nu a făcut unul…). Îmi amintesc cât de tare m-a uimit faptul că Russell Crowe, ei bine… nu mai arăta ca Russell Crowe pe care-l știam eu. Practic în acest serial au mai rămas din vechiul Rusell doar ochii și vocea, tocmai pentru a face o interpretare cât mai asemănătoare personajului real (vezi ultima poză).
Povestea din spate este cea a lui Rupert Murdoch și Roger Ailes (both men still alive) care în 1996 au lansat o televiziune de știri în US, Fox News TV, televiziune care a câștigat rapid audiențe uriașe (tipic pentru majoritatea televiziunilor de scandal, ușoare, de tip click bait, dacă ar fi fost o publicație online, dar care are o putere foarte mare asupra maselor. Un fel de Antena 3, dacă vreți, yes, pun intended, pe o piață care vedea pentru prima oară așa ceva). Se spune despre Fox News TV că a fost the most powerful, influential media networks in history.
În carte Gabriel Sherman, reporter la Vanity Fair, aduce în prim plan geniul care a fost Roger Ailes. Pentru că, oricât îl dezaprob ca ființă umană pentru tot ce a făcut, omul a fost un geniu. Acel tip de om care nu ezită că calce peste cadavre pentru a avea succes (vezi nenumăratele abuzuri sexuale care i-au și adus sfârșitul sau nenumăratele mișmașuri politice de la care nu a dat înapoi), orbit de puterea obținută aproape peste noapte asupra atâtor oameni. Să fii capabil să faci asta nu e puțin lucru, nu e pentru oricine. Și, o dată cu el sunt evidențiate alte povești, alte personaje, într-un mix care pare ireal pentru vremurile de atunci.
În 1995, Roger Ailes este forțat să demisioneze din funcția pe care o avea la acea vreme la CNBC. Roger se repliază rapid și face echipă cu Rupert Murdoch pentru a crea o nouă rețea de știri de 24 de ore, numită Fox News. Simțind o oportunitate de a crea ceva după propria sa imagine, Roger susține (cu success) că Fox ar trebui să se adreseze exclusiv publicului conservator. Dezvoltarea Fox este dificilă, dar se pare că nu imposibilă pentru un om ca Roger Ailes. În ciuda diferitelor obstacole, Fox se lansează cu succes în octombrie 1996, iar Roger începe să proclame deschis echipei sale că scopul este ca mișcarea conservatoare să devină „cea mai tare voce”. O carte despre politică și putere, presărată cu agresiuni sexuale și foarte multe compromisuri, but in the end, o carte despre putere. Mi s-a părut foarte bine construit și serialul (producători Tom McCarthy and Alex Metcaf), eu l-am văzut la vremea respectivă pe HBO Max, dar pare că acum nu mai e acolo. ☹
„Featuring an afterword about Ailes’s epic downfall during the extraordinary 2016 election, The Loudest Voice in the Room is a major feat of reportage with a compelling human drama at its heart.”
Atenție, textul următor necesită aproximativ 7 minute de liniște și conține spoilere. Nu suficiente ca să nu citiți cartea, totuși.
Am citit-o prin martie. Am zis de-atunci că scriu pe blog despre ea, cât mai repede, chipurile să nu uit detalii. Câteva luni mai târziu, toate detaliile sunt încă acolo, în capul meu și-n inima mea, și carnea încă tremură pe mine când scriu. Spre rușinea mea (sau nu) n-am mai putut citi nimic cap-coadă după. O fi pentru că între timp a sosit primăvara și apoi vara, o fi fiindcă cititul m-adoarme (sâc!), o fi pentru că pur și simplu n-am găsit altă carte care să se apropie măcar de aceasta în mintea mea, vorba ceea, cui pe cui se scoate.
Trenul spre Samarkand e în primul rând o carte vizuală și acum, că mă gândesc un pic, cred că de asta mi-a și plăcut atât de mult. Umblă vorba că va fi ecranizată, să vedem… E cam la fel de vizuală ca celelalte două romane scrise de Guzel Iahina, poate de asta mi-au plăcut și ele. Cert e că Trenul spre Samarkand le depășește pe amândouă și mi-a depășit și mie toate așteptările. Culmea, chiar am întârziat s-o cumpăr după apariție, deși n-aveam niciun dubiu c-o să-mi placă.
Trenul spre Samarkand este despre suferință. Suferință, disperare și copii. Puneți aceste cuvinte alături și veți înțelege, poate, de ce încă nu mi-o pot scoate din minte. Autoarea ne poartă în timp în anii de foamete ai Uniunii Sovietice din jurul lui 1923. Războiul Civil (și toată politica de după el) a lăsat în urmă mii de copii orfani și fără adăpost. În mărinimia lui socialistă, statul rusesc decide să-i ajute, deportând mii de copii spre tărâmuri mai bogate, încă neatinse de foamete. Trenul romanului duce, așadar, 500 de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Iahina se inspiră, ca și în Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul din partea tatălui a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan în 1922.
Trenul spre Samarkand este și despre iubire. Nu e iubirea aceea cu fluturi în stomac, nuuu, nu e iubirea care strigă la tine prin cuvinte. E iubirea de semeni. Din nou, o temă din ce în ce mai rar întâlnită în cărți (și nu numai). Sunt multe momente care strigă la tine, totuși. Răvășitor este cel în care o mamă își oferă pruncul nou-născut călătoriei cu trenul, nu pentru că nu-l iubea ci din contra, pentru că-l iubea foarte mult. Pentru că știa că așa copilul ei drag va avea un 1% șanse să supraviețuiască. Răvășitoare este și supraviețuirea nou-născutului, alăptat de o cățea, salvată și ea de pe drumul foamei, pasager al aceluiași tren al speranței până la destinație.
Dar poate cel mai răvășitor pasaj și a cărui complexitate o înțelegi un pic mai târziu (ceea ce, sper că-mi veți da dreptate dacă veți citi cartea, o face pe Iahina nu doar o scriitoare talentată, ci o scriitoare care stăpânește tehnici ale scrisului, lucru din ce în ce mai rar întâlnit și el, în special la scriitorii tineri) este cel povestit de Zagreika. Sau poate Senea cu Păduchele? Nu, poate nu, rămân la Zagreika. Ca și Senea-Ciuvașul, Zagreika este unul dintre copiii din trenul care duce spre Samarkand. Zagreika își povestește viața, dar mai presus de toate, Zagreika își povestește moartea, așa cum o înțelegea el atunci. Povestește cum (aproape că) este ucis de către cel pe care-l iubea cel mai mult. Și care-l iubea, la rându-i, cel mai mult. Fratele lui, omul lui. Îmi aduce aminte de câinii năpăstuiți de soartă pe care stăpânii îi bat, îi umilesc, îi abandonează și ei, câinii, tot își iubesc stăpânii, iubesc mâna care-i bate. Deși contextul este complet diferit, vezi la Zagreika același devotament și iubire oarbă pe care numai la un câine îl poți întâlni. Copilul-câine, da, ăsta e Zagreika.
Din viața lui Zagreika:
„Lupii la început au alergat în urma noastră, apoi alături de noi, iar apoi ne-au înconjurat. Nu mai puteam trece nici înainte, nici înapoi, peste tot se căscau boturi galbene. Multe. Atunci mama a dezlegat-o pe sora mea din spinare și a așezat-o pe drum. Lupii – la ea. Mama m-a apucat de mână și a luat-o la fugă – atât de repede, cum nu mai alergase în viața ei. S-a întors să se uite la soră-mea – în spate doar fiarele urlau, se luptau, iar soră-mea, nicăieri. Pierise. Poate scăpase?”
Finalul lui Zagreika:
„Trei oameni se răspândeau în lume în direcții diferite – un bărbat, o femeie și un copil. Deev mergea cu trenul spre apus. Belaia se legăna în căruță spre sud. Orbul Zagreika se târa pe pipăite pe șine înapoi spre nord, să-și caute fratele – și știa că-l va căuta mereu.”
Ultimul spoiler și mă duc: după această carte am înțeles cu adevărat cum e să prețuiești mâncarea. Nu-mi plăcea nici înainte să arunc mâncare și mi-am format bune obiceiuri de a cumpăra cumpătat în ultimii ani, dar după această carte am știut să apreciez până și un colț de pâine uscat pe care nu am îndrăznit să-l arunc. De multe ori când gătesc îmi revin în minte pasaje întregi legate de mâncare sau mai bine zis, de lipsa ei.
„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre < trenurile lui Dzerjinski >. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu.”
