Cum ar fi dacă lumea toată, așa cum o știm azi, s-ar sfârși din cauza unui virus sau din cauza unei ciuperci? Cum ar fi dacă ne-am lupta cu monștri pentru supraviețuire? (as if we aren’t already doing that). Știu că sună periculos de similar cu The Last of Us, dar nu despre acest serial e vorba (ajung și acolo curând). Fata cu toate darurile / The Girl with all the Gifts, M. R. Carey, apărută la editura Nemira în minunata colecție Armada sau, dacă se dorește filmul, ecranizat în 2016, cu Sennia Nanua, Gemma Arterton și Glenn Close.
Ne aflăm în fața unui viitor distopic după ce cea mai mare parte a umanității este distrusă de o infecție fungică. Lupta pentru supraviețuire este prezentă la tot pasul, povestea înfățisând personajele principale – un om de știință, un profesor și doi soldați – care pornesc într-o călătorie de supraviețuire cu o tânără specială pe nume Melanie.
Cea mai mare parte a umanității care a fost infectată s-a transformat în zombi rapid. Singura speranță rămasă este un leac care ar putea fi obținut din cercetările asupra unui grup mic de copii din a doua generație care tânjesc la carne vie (infectații deveneau zombies și apoi se hrăneau cu oameni sau orice ființă cu sânge), dar totuși gândesc și învață, deoarece se pare că ciuperca are o relație simbiotică cu cei născuți infectați (nou-născuți).
Am citit cartea pe nerăsuflate și apoi am văzut filmul. De 2 ori. Mi s-a părut atât de real și, fără să sufăr vreo secundă de paranoia, atât de aproape de noi. Un peisaj apocaliptic, și la propriu și la figurat, destul de plauzibil. Mă rog, nu mă aștept să ne luptăm cu zombies în următorii 100 de ani, dar cu viruși și cu ciuperci și cu bacterii da. Sigur, lumea oamenilor evoluează o dată cu virușii și experiența pandemiei ne-a demonstrat că putem să ne repliem, chiar dacă cu niște costuri. De altfel, finalul spune fix acest lucru: oamenii mai au, totuși, o șansă.