13 octombrie 1972. Un avion, Uruguayan Air Force 571. La bord, o echipă de rugby din Uruguay și câțiva susținători și rude. Deasupra munților Anzi, undeva aproape de granița cu Chile, avionul se prăbușește, din cauza unei terbile erori de pilotaj. Aeronava ajunge prea aproape de munți, de care se izbește, și se rupe practic în două iar ceea ce urmează este un adevărat coșmar. Accidenul aviatic lasă în urmă supraviețuitori care, în așteptarea ajutorului, se văd constrânși să se hrănească din trupurile colegilor lor decedați. Înțelegând că ajutorul nu vine, doi dintre supraviețuitori decid să meargă în căutarea lui. La 72 de zile după prăbușire, Roberto Canessa și Nando Parrado reușesc imposibilul. Rămân în urma acestei tragedii 16 supraviețuitori din 45 de persoane care se aflau inițial la bord (35 de oameni au supraviețuit prăbușirii inițiale, restul au murit de frig, din cauza unei avalanșe sau în urma rănilor, în săptămânile următoare).
Cred că era prima noapte pe care copiii au dormit-o cap-coadă când erau mici. Primul somn neîntrerupt de care am fi putut să profităm din plin. De ce n-aveam noi, părinții, somn, habar n-am și nu vă pot spune, dar un pic zombie cred că eram pentru că îmi amintesc că zappam aiuriți în căutare de ceva, orice, numai să nu dormim. Cred că ne era teamă să nu ne prindă cei mici în flagrant 😊. Așa am nimerit pe TVR 1 sau chiar TVR 2, cine mai știe?, la o oră mică în noapte și-am văzut Alive (ecranizare 1993, regizor Frank Marshall, cu Ethan Hawke pe când era mega tânăr, atât de tânăr încât aproape că nu l-am recunoscut, și încă au trecut 14 ani de când am văzut filmul).
Inutil să mai spun că m-a impresionat foarte mult, ne-a sărit tot somnul și ne-a urmărit multă vreme această poveste. S-a spus despre acest film că este one of the best examples of true survival horror ever committed to film. Nu mă îndoiesc nicio secundă că așa e. Au fost și câteva cărți scrise în urma acestei teribile întâmplări, prima la doi ani după tragedie, scrisă de Piers Paul Read: The Story of the Andes Survivors. O ediție reeditată este disponibilă pe Libris.
Și dacă nu aveți răbdare nici de cărți, nici de film, găsiți gâteva documentare chiar bunicele pe YouTube, printre care și Alive, 20 years later (făcut imediat după filmul din 1993, de același Frank Marshall, în încercarea de a înțelege cum au perceput supraviețuitorii poveatea lor ecranizată). Dar vă zic, filmul face toți banii, dacă-l mai găsiți pe undeva.
Cum ar fi dacă lumea toată, așa cum o știm azi, s-ar sfârși din cauza unui virus sau din cauza unei ciuperci? Cum ar fi dacă ne-am lupta cu monștri pentru supraviețuire? (as if we aren’t already doing that). Știu că sună periculos de similar cu The Last of Us, dar nu despre acest serial e vorba (ajung și acolo curând). Fata cu toate darurile / The Girl with all the Gifts, M. R. Carey, apărută la editura Nemira în minunata colecție Armada sau, dacă se dorește filmul, ecranizat în 2016, cu Sennia Nanua, Gemma Arterton și Glenn Close.
Ne aflăm în fața unui viitor distopic după ce cea mai mare parte a umanității este distrusă de o infecție fungică. Lupta pentru supraviețuire este prezentă la tot pasul, povestea înfățisând personajele principale – un om de știință, un profesor și doi soldați – care pornesc într-o călătorie de supraviețuire cu o tânără specială pe nume Melanie.
Cea mai mare parte a umanității care a fost infectată s-a transformat în zombi rapid. Singura speranță rămasă este un leac care ar putea fi obținut din cercetările asupra unui grup mic de copii din a doua generație care tânjesc la carne vie (infectații deveneau zombies și apoi se hrăneau cu oameni sau orice ființă cu sânge), dar totuși gândesc și învață, deoarece se pare că ciuperca are o relație simbiotică cu cei născuți infectați (nou-născuți).
Am citit cartea pe nerăsuflate și apoi am văzut filmul. De 2 ori. Mi s-a părut atât de real și, fără să sufăr vreo secundă de paranoia, atât de aproape de noi. Un peisaj apocaliptic, și la propriu și la figurat, destul de plauzibil. Mă rog, nu mă aștept să ne luptăm cu zombies în următorii 100 de ani, dar cu viruși și cu ciuperci și cu bacterii da. Sigur, lumea oamenilor evoluează o dată cu virușii și experiența pandemiei ne-a demonstrat că putem să ne repliem, chiar dacă cu niște costuri. De altfel, finalul spune fix acest lucru: oamenii mai au, totuși, o șansă.
Atenție, textul următor necesită aproximativ 7 minute de liniște și conține spoilere. Nu suficiente ca să nu citiți cartea, totuși.
Am citit-o prin martie. Am zis de-atunci că scriu pe blog despre ea, cât mai repede, chipurile să nu uit detalii. Câteva luni mai târziu, toate detaliile sunt încă acolo, în capul meu și-n inima mea, și carnea încă tremură pe mine când scriu. Spre rușinea mea (sau nu) n-am mai putut citi nimic cap-coadă după. O fi pentru că între timp a sosit primăvara și apoi vara, o fi fiindcă cititul m-adoarme (sâc!), o fi pentru că pur și simplu n-am găsit altă carte care să se apropie măcar de aceasta în mintea mea, vorba ceea, cui pe cui se scoate.
Trenul spre Samarkand e în primul rând o carte vizuală și acum, că mă gândesc un pic, cred că de asta mi-a și plăcut atât de mult. Umblă vorba că va fi ecranizată, să vedem… E cam la fel de vizuală ca celelalte două romane scrise de Guzel Iahina, poate de asta mi-au plăcut și ele. Cert e că Trenul spre Samarkand le depășește pe amândouă și mi-a depășit și mie toate așteptările. Culmea, chiar am întârziat s-o cumpăr după apariție, deși n-aveam niciun dubiu c-o să-mi placă.
Trenul spre Samarkand este despre suferință. Suferință, disperare și copii. Puneți aceste cuvinte alături și veți înțelege, poate, de ce încă nu mi-o pot scoate din minte. Autoarea ne poartă în timp în anii de foamete ai Uniunii Sovietice din jurul lui 1923. Războiul Civil (și toată politica de după el) a lăsat în urmă mii de copii orfani și fără adăpost. În mărinimia lui socialistă, statul rusesc decide să-i ajute, deportând mii de copii spre tărâmuri mai bogate, încă neatinse de foamete. Trenul romanului duce, așadar, 500 de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Iahina se inspiră, ca și în Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul din partea tatălui a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan în 1922.
Trenul spre Samarkand este și despre iubire. Nu e iubirea aceea cu fluturi în stomac, nuuu, nu e iubirea care strigă la tine prin cuvinte. E iubirea de semeni. Din nou, o temă din ce în ce mai rar întâlnită în cărți (și nu numai). Sunt multe momente care strigă la tine, totuși. Răvășitor este cel în care o mamă își oferă pruncul nou-născut călătoriei cu trenul, nu pentru că nu-l iubea ci din contra, pentru că-l iubea foarte mult. Pentru că știa că așa copilul ei drag va avea un 1% șanse să supraviețuiască. Răvășitoare este și supraviețuirea nou-născutului, alăptat de o cățea, salvată și ea de pe drumul foamei, pasager al aceluiași tren al speranței până la destinație.
Dar poate cel mai răvășitor pasaj și a cărui complexitate o înțelegi un pic mai târziu (ceea ce, sper că-mi veți da dreptate dacă veți citi cartea, o face pe Iahina nu doar o scriitoare talentată, ci o scriitoare care stăpânește tehnici ale scrisului, lucru din ce în ce mai rar întâlnit și el, în special la scriitorii tineri) este cel povestit de Zagreika. Sau poate Senea cu Păduchele? Nu, poate nu, rămân la Zagreika. Ca și Senea-Ciuvașul, Zagreika este unul dintre copiii din trenul care duce spre Samarkand. Zagreika își povestește viața, dar mai presus de toate, Zagreika își povestește moartea, așa cum o înțelegea el atunci. Povestește cum (aproape că) este ucis de către cel pe care-l iubea cel mai mult. Și care-l iubea, la rându-i, cel mai mult. Fratele lui, omul lui. Îmi aduce aminte de câinii năpăstuiți de soartă pe care stăpânii îi bat, îi umilesc, îi abandonează și ei, câinii, tot își iubesc stăpânii, iubesc mâna care-i bate. Deși contextul este complet diferit, vezi la Zagreika același devotament și iubire oarbă pe care numai la un câine îl poți întâlni. Copilul-câine, da, ăsta e Zagreika.
Din viața lui Zagreika:
„Lupii la început au alergat în urma noastră, apoi alături de noi, iar apoi ne-au înconjurat. Nu mai puteam trece nici înainte, nici înapoi, peste tot se căscau boturi galbene. Multe. Atunci mama a dezlegat-o pe sora mea din spinare și a așezat-o pe drum. Lupii – la ea. Mama m-a apucat de mână și a luat-o la fugă – atât de repede, cum nu mai alergase în viața ei. S-a întors să se uite la soră-mea – în spate doar fiarele urlau, se luptau, iar soră-mea, nicăieri. Pierise. Poate scăpase?”
Finalul lui Zagreika:
„Trei oameni se răspândeau în lume în direcții diferite – un bărbat, o femeie și un copil. Deev mergea cu trenul spre apus. Belaia se legăna în căruță spre sud. Orbul Zagreika se târa pe pipăite pe șine înapoi spre nord, să-și caute fratele – și știa că-l va căuta mereu.”
Ultimul spoiler și mă duc: după această carte am înțeles cu adevărat cum e să prețuiești mâncarea. Nu-mi plăcea nici înainte să arunc mâncare și mi-am format bune obiceiuri de a cumpăra cumpătat în ultimii ani, dar după această carte am știut să apreciez până și un colț de pâine uscat pe care nu am îndrăznit să-l arunc. De multe ori când gătesc îmi revin în minte pasaje întregi legate de mâncare sau mai bine zis, de lipsa ei.
„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre < trenurile lui Dzerjinski >. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu.”
