N-am crezut să-mi placă vreodată atât de mult niște britanici (pun intended) și cum acest spectacol venea după Kibbutz, recunosc că așteptările mele au fost modeste. Dar am plecat după mai bine de o oră de spectacol extrem de mulțumită și oarecum pe gânduri. „Border Tailes – Povești care ne despart” este o poveste cât de poate de actuală și de autentică, pusă în scenă într-un stil unic, îmbinând armonios dansul cu muzica și cu povestea. Dar ce poveste! Un semnal de alarmă, dacă mai era nevoie, și eu zic că mai este nevoie, asupra evenimentelor post-Brexit, asupra refugiaților din Mare Britanie și în general asupra multiculturalismului de acolo (și nu numai, aș adăuga eu).
Protagoniștii noștri fac parte din trupa „Protein”, ale cărei baze au fost puse de Luca Silvestrini, una dintre cele mai deosebite voci ale teatrului de dans britanic. Țin musai să menționez numele fiecărui membru în parte – Temitope Ajose-Cutting, Eryck Brahmania, Andy Gardiner, Stephen Moynihan, Yuyu Rau, Kenny Wing Tao Ho și Anthar Kharana (muzică) – și să le mulțumesc pentru spectacolul oferit: o coregrafie originală, o îmbinație aparte de text, muzică, dans și umor. Trupa prestează spectacole încă din 1997, iar în 2017, în cadrul Edinburgh Fringe Festival, acest spectacol anume a fost sold-out și extrem de bine primit de către public.
„Amuzant, provocator și distractiv în mod consecvent, „Border Tales” sărbătorește diferențele noastre, recunoaște asemănarea dintre noi și face mai multe pentru repararea rupturilor decât a putut să facă vreodată politica.” (The Scotsman)
Foto: Sebastian Marcovici.
Nu trăiesc în Marea Britanie și aș minți dacă aș spune că am simțit pe pielea mea experiența Brexit. Pot doar să am o opinie din afară despre asta, precum la fel de bine pot identifica stereotipurile pe care cu toții le avem față de alte nații, căci prin natura joburilor avute nu sunt chiar străină de ceea ce înseamnă multiculturalism. De asta spun încă o dată, a fost un spectacol cât de poate de autentic, chiar și dacă faci abstracție de tema Brexitului. Mai mult decât atât, foarte bine pus în scenă, foarte bine îmbinate cele 3 elemente: poveste, dans și muzică. Niciunul, de sine stătător, nu ar fi avut același efect și cred că nu-i ușor lucru de obținut.
De asta zic, ce se întâmplă la FITS nu găsești peste tot, cu atât mai mult cu cât poate nu ai mereu ocazia să vezi teatru (de) pe meleaguri străine. Mai mult decât atât, reiau ideea de a da șanse tuturor spectacolelor, chiar și celor mai puțin populare sau promovate. Surprize sunt la tot pasul, cum zicea și Andrei aici. FITS 2018 se termină astăzi, iar eu voi reveni curând cu impresii finale despre ce a însemnat pentru mine această ediție.
