Alive, despre accidentul aviatic din Anzi. O poveste din 1972

13 octombrie 1972. Un avion, Uruguayan Air Force 571. La bord, o echipă de rugby din Uruguay și câțiva susținători și rude. Deasupra munților Anzi, undeva aproape de granița cu Chile, avionul se prăbușește, din cauza unei terbile erori de pilotaj. Aeronava ajunge prea aproape de munți, de care se izbește, și se rupe practic în două iar ceea ce urmează este un adevărat coșmar. Accidenul aviatic lasă în urmă supraviețuitori care, în așteptarea ajutorului, se văd constrânși să se hrănească din trupurile colegilor lor decedați. Înțelegând că ajutorul nu vine, doi dintre supraviețuitori decid să meargă în căutarea lui. La 72 de zile după prăbușire, Roberto Canessa și Nando Parrado reușesc imposibilul. Rămân în urma acestei tragedii 16 supraviețuitori din 45 de persoane care se aflau inițial la bord (35 de oameni au supraviețuit prăbușirii inițiale, restul au murit de frig, din cauza unei avalanșe sau în urma rănilor, în săptămânile următoare).

Cred că era prima noapte pe care copiii au dormit-o cap-coadă când erau mici. Primul somn neîntrerupt de care am fi putut să profităm din plin. De ce n-aveam noi, părinții, somn, habar n-am și nu vă pot spune, dar un pic zombie cred că eram pentru că îmi amintesc că zappam aiuriți în căutare de ceva, orice, numai să nu dormim. Cred că ne era teamă să nu ne prindă cei mici în flagrant 😊. Așa am nimerit pe TVR 1 sau chiar TVR 2, cine mai știe?, la o oră mică în noapte și-am văzut Alive (ecranizare 1993, regizor Frank Marshall, cu Ethan Hawke pe când era mega tânăr, atât de tânăr încât aproape că nu l-am recunoscut, și încă au trecut 14 ani de când am văzut filmul).

Inutil să mai spun că m-a impresionat foarte mult, ne-a sărit tot somnul și ne-a urmărit multă vreme această poveste. S-a spus despre acest film că este one of the best examples of true survival horror ever committed to film. Nu mă îndoiesc nicio secundă că așa e. Au fost și câteva cărți scrise în urma acestei teribile întâmplări, prima la doi ani după tragedie, scrisă de Piers Paul Read: The Story of the Andes Survivors. O ediție reeditată este disponibilă pe Libris.

Și dacă nu aveți răbdare nici de cărți, nici de film, găsiți gâteva documentare chiar bunicele pe YouTube, printre care și Alive, 20 years later (făcut imediat după filmul din 1993, de același Frank Marshall, în încercarea de a înțelege cum au perceput supraviețuitorii poveatea lor ecranizată). Dar vă zic, filmul face toți banii, dacă-l mai găsiți pe undeva.  

Un thriller distopic cu o inimă reală, sângerândă: Fata cu toate darurile

Cum ar fi dacă lumea toată, așa cum o știm azi, s-ar sfârși din cauza unui virus sau din cauza unei ciuperci? Cum ar fi dacă ne-am lupta cu monștri pentru supraviețuire? (as if we aren’t already doing that). Știu că sună periculos de similar cu The Last of Us, dar nu despre acest serial e vorba (ajung și acolo curând). Fata cu toate darurile / The Girl with all the Gifts, M. R. Carey, apărută la editura Nemira în minunata colecție Armada sau, dacă se dorește filmul, ecranizat în 2016, cu Sennia Nanua, Gemma Arterton și Glenn Close.

Ne aflăm în fața unui viitor distopic după ce cea mai mare parte a umanității este distrusă de o infecție fungică. Lupta pentru supraviețuire este prezentă la tot pasul, povestea înfățisând personajele principale –  un om de știință, un profesor și doi soldați – care pornesc într-o călătorie de supraviețuire cu o tânără specială pe nume Melanie.

Cea mai mare parte a umanității care a fost infectată s-a transformat în zombi rapid. Singura speranță rămasă este un leac care ar putea fi obținut din cercetările asupra unui grup mic de copii din a doua generație care tânjesc la carne vie (infectații deveneau zombies și apoi se hrăneau cu oameni sau orice ființă cu sânge), dar totuși gândesc și învață, deoarece se pare că ciuperca are o relație simbiotică cu cei născuți infectați (nou-născuți).

Am citit cartea pe nerăsuflate și apoi am văzut filmul. De 2 ori. Mi s-a părut atât de real și, fără să sufăr vreo secundă de paranoia, atât de aproape de noi. Un peisaj apocaliptic, și la propriu și la figurat, destul de plauzibil. Mă rog, nu mă aștept să ne luptăm cu zombies în următorii 100 de ani, dar cu viruși și cu ciuperci și cu bacterii da. Sigur, lumea oamenilor evoluează o dată cu virușii și experiența pandemiei ne-a demonstrat că putem să ne repliem, chiar dacă cu niște costuri. De altfel, finalul spune fix acest lucru: oamenii mai au, totuși, o șansă.