Cum ar fi dacă lumea toată, așa cum o știm azi, s-ar sfârși din cauza unui virus sau din cauza unei ciuperci? Cum ar fi dacă ne-am lupta cu monștri pentru supraviețuire? (as if we aren’t already doing that). Știu că sună periculos de similar cu The Last of Us, dar nu despre acest serial e vorba (ajung și acolo curând). Fata cu toate darurile / The Girl with all the Gifts, M. R. Carey, apărută la editura Nemira în minunata colecție Armada sau, dacă se dorește filmul, ecranizat în 2016, cu Sennia Nanua, Gemma Arterton și Glenn Close.
Ne aflăm în fața unui viitor distopic după ce cea mai mare parte a umanității este distrusă de o infecție fungică. Lupta pentru supraviețuire este prezentă la tot pasul, povestea înfățisând personajele principale – un om de știință, un profesor și doi soldați – care pornesc într-o călătorie de supraviețuire cu o tânără specială pe nume Melanie.
Cea mai mare parte a umanității care a fost infectată s-a transformat în zombi rapid. Singura speranță rămasă este un leac care ar putea fi obținut din cercetările asupra unui grup mic de copii din a doua generație care tânjesc la carne vie (infectații deveneau zombies și apoi se hrăneau cu oameni sau orice ființă cu sânge), dar totuși gândesc și învață, deoarece se pare că ciuperca are o relație simbiotică cu cei născuți infectați (nou-născuți).
Am citit cartea pe nerăsuflate și apoi am văzut filmul. De 2 ori. Mi s-a părut atât de real și, fără să sufăr vreo secundă de paranoia, atât de aproape de noi. Un peisaj apocaliptic, și la propriu și la figurat, destul de plauzibil. Mă rog, nu mă aștept să ne luptăm cu zombies în următorii 100 de ani, dar cu viruși și cu ciuperci și cu bacterii da. Sigur, lumea oamenilor evoluează o dată cu virușii și experiența pandemiei ne-a demonstrat că putem să ne repliem, chiar dacă cu niște costuri. De altfel, finalul spune fix acest lucru: oamenii mai au, totuși, o șansă.
Atenție, textul următor necesită aproximativ 7 minute de liniște și conține spoilere. Nu suficiente ca să nu citiți cartea, totuși.
Am citit-o prin martie. Am zis de-atunci că scriu pe blog despre ea, cât mai repede, chipurile să nu uit detalii. Câteva luni mai târziu, toate detaliile sunt încă acolo, în capul meu și-n inima mea, și carnea încă tremură pe mine când scriu. Spre rușinea mea (sau nu) n-am mai putut citi nimic cap-coadă după. O fi pentru că între timp a sosit primăvara și apoi vara, o fi fiindcă cititul m-adoarme (sâc!), o fi pentru că pur și simplu n-am găsit altă carte care să se apropie măcar de aceasta în mintea mea, vorba ceea, cui pe cui se scoate.
Trenul spre Samarkand e în primul rând o carte vizuală și acum, că mă gândesc un pic, cred că de asta mi-a și plăcut atât de mult. Umblă vorba că va fi ecranizată, să vedem… E cam la fel de vizuală ca celelalte două romane scrise de Guzel Iahina, poate de asta mi-au plăcut și ele. Cert e că Trenul spre Samarkand le depășește pe amândouă și mi-a depășit și mie toate așteptările. Culmea, chiar am întârziat s-o cumpăr după apariție, deși n-aveam niciun dubiu c-o să-mi placă.
Trenul spre Samarkand este despre suferință. Suferință, disperare și copii. Puneți aceste cuvinte alături și veți înțelege, poate, de ce încă nu mi-o pot scoate din minte. Autoarea ne poartă în timp în anii de foamete ai Uniunii Sovietice din jurul lui 1923. Războiul Civil (și toată politica de după el) a lăsat în urmă mii de copii orfani și fără adăpost. În mărinimia lui socialistă, statul rusesc decide să-i ajute, deportând mii de copii spre tărâmuri mai bogate, încă neatinse de foamete. Trenul romanului duce, așadar, 500 de copii de la Kazan până în Samarkandul mai îndestulat. Iahina se inspiră, ca și în Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul din partea tatălui a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan în 1922.
Trenul spre Samarkand este și despre iubire. Nu e iubirea aceea cu fluturi în stomac, nuuu, nu e iubirea care strigă la tine prin cuvinte. E iubirea de semeni. Din nou, o temă din ce în ce mai rar întâlnită în cărți (și nu numai). Sunt multe momente care strigă la tine, totuși. Răvășitor este cel în care o mamă își oferă pruncul nou-născut călătoriei cu trenul, nu pentru că nu-l iubea ci din contra, pentru că-l iubea foarte mult. Pentru că știa că așa copilul ei drag va avea un 1% șanse să supraviețuiască. Răvășitoare este și supraviețuirea nou-născutului, alăptat de o cățea, salvată și ea de pe drumul foamei, pasager al aceluiași tren al speranței până la destinație.
Dar poate cel mai răvășitor pasaj și a cărui complexitate o înțelegi un pic mai târziu (ceea ce, sper că-mi veți da dreptate dacă veți citi cartea, o face pe Iahina nu doar o scriitoare talentată, ci o scriitoare care stăpânește tehnici ale scrisului, lucru din ce în ce mai rar întâlnit și el, în special la scriitorii tineri) este cel povestit de Zagreika. Sau poate Senea cu Păduchele? Nu, poate nu, rămân la Zagreika. Ca și Senea-Ciuvașul, Zagreika este unul dintre copiii din trenul care duce spre Samarkand. Zagreika își povestește viața, dar mai presus de toate, Zagreika își povestește moartea, așa cum o înțelegea el atunci. Povestește cum (aproape că) este ucis de către cel pe care-l iubea cel mai mult. Și care-l iubea, la rându-i, cel mai mult. Fratele lui, omul lui. Îmi aduce aminte de câinii năpăstuiți de soartă pe care stăpânii îi bat, îi umilesc, îi abandonează și ei, câinii, tot își iubesc stăpânii, iubesc mâna care-i bate. Deși contextul este complet diferit, vezi la Zagreika același devotament și iubire oarbă pe care numai la un câine îl poți întâlni. Copilul-câine, da, ăsta e Zagreika.
Din viața lui Zagreika:
„Lupii la început au alergat în urma noastră, apoi alături de noi, iar apoi ne-au înconjurat. Nu mai puteam trece nici înainte, nici înapoi, peste tot se căscau boturi galbene. Multe. Atunci mama a dezlegat-o pe sora mea din spinare și a așezat-o pe drum. Lupii – la ea. Mama m-a apucat de mână și a luat-o la fugă – atât de repede, cum nu mai alergase în viața ei. S-a întors să se uite la soră-mea – în spate doar fiarele urlau, se luptau, iar soră-mea, nicăieri. Pierise. Poate scăpase?”
Finalul lui Zagreika:
„Trei oameni se răspândeau în lume în direcții diferite – un bărbat, o femeie și un copil. Deev mergea cu trenul spre apus. Belaia se legăna în căruță spre sud. Orbul Zagreika se târa pe pipăite pe șine înapoi spre nord, să-și caute fratele – și știa că-l va căuta mereu.”
Ultimul spoiler și mă duc: după această carte am înțeles cu adevărat cum e să prețuiești mâncarea. Nu-mi plăcea nici înainte să arunc mâncare și mi-am format bune obiceiuri de a cumpăra cumpătat în ultimii ani, dar după această carte am știut să apreciez până și un colț de pâine uscat pe care nu am îndrăznit să-l arunc. De multe ori când gătesc îmi revin în minte pasaje întregi legate de mâncare sau mai bine zis, de lipsa ei.
„Nu am avut un model anume pentru romanul Trenul spre Samarkand, dar există o legătură cu povestea vieții bunicului meu patern. S-a născut într-o familie de țărani, avea mulți frați și surori și, după 1917, a fost trimis la o casă de copii. A plecat din regiunea Volgăi la Samarkand cu unul dintre < trenurile lui Dzerjinski >. Așa s-a salvat, dar jumătate dintre copiii din acel tren au murit pe drum. După război, bunicul a fost cât pe ce să renunțe la al treilea fiu al său și să-l trimită la o casă de copii. Era foamete. Din fericire, nu a făcut-o, iar acel al treilea fiu e tatăl meu.”
Iată că a venit acel moment celebru din an în care ajung să scriu și pe acest pe blog. Eu zic că e mai bine decât deloc, mai ales că articolele astea sunt de regulă despre cărți și filme. Anul ăsta a fost unul tare ciudat, mai ciudat și mai greu decât primul an pandemic. Un an în care și-au găsit loc o mulțime lucruri care m-au ținut relativ departe de filme și de cărți, cel puțin față de cum aș fi vrut eu. Cât de ciudat a fost se vede și în selecția făcută (pe bază de impuls de cele mai multe ori și alegând genuri extrem de diferite). Cumva am făcut că am văzut multe filme după ce am citit anumite cărți sau invers. A fost și anul multor rateuri, mai degrabă în materie de filme și seriale, semn că probabil am ajuns la fundul sacului, așa că mai bine mă rezum la cărți pentru o perioadă.
Dar cum ăsta oricum va fi un post lung cât un an, zic să trec direct la listă. Cărți și pe alocuri filme, ladies and gents, fără o ordine anume, m-am lăsat în voia Goodreads.
Papillon, Henri Charrière. Cine nu știe celebra poveste, a cam trecut degeaba prin viață. Am văzut mai întâi filmul (ecranizare 2017), pe Netflix, undeva prin primăvara anului și imediat și impulsiv, am cumpărat și cărțile, 2 volume. Mi-a plăcut foarte tare, îmi place să cred că știți povestea, fiindcă-i veche, se zice chiar că-i reală, ar fi cu atât mai surprinzător. Nu e cu romantism, e cu bătăi poate pe alocuri, în fapt e o carte despre supraviețuire, aș spune plină de imaginație, dacă aș ști sigur că nu e o poveste reală la mijloc, e despre pușcărie și pușcăriași și evadări și nedreptățile vieții. Filmul bate cartea, cred eu, poate și pentru că Charlie Hunnam face un rol foarte bun și poate și pentru că e unul dintre preferații mei (hint: Sons of Anarchy, dacă vă place genul cu motocicliști și tatuați și roackeri și dacă aveți răbdarea celor 7 sezoane). Plus Rami Malek, care-mi place și în afara lui Bohemian Rapsody.
Carrie, Stephen King. Am citit doar cartea, da, am ajuns și eu în final la ea, și dacă cumva mai sunt printre voi din aceia care nu au văzut filmul, you can go for it, eu mă limitez la carte, mi se pare cu adevărat frumoasă (Sânge! Sânge! Îmi place sânge!!!) și cred că filmul ar putea să strice puțin farmecul. Also, Stephen King e preferatul meu din toate timpurile, sper să nu treacă an din viața mea fără să-i citesc câteva cărți (nu-s toate horror, să știți).
Anotimpuri diferite, Stephen King. Aici avem 4 întâmplări diferite într-o colecție și cel puțin două dintre ele au fost ecranizate, una dintre ele fiind chiar cel mai bun film al tuturor timpurilor (imho), The Shawshank Redemption (Închisoarea îngerilor), dar vă rog să mă credeți pe cuvând că e muult mai bună povestea scrisă (deși narată de Morgan Freeman, hmmm…). An Apt Pupil (Un elev capabil) se regăsește de asemenea în această colecție, avem și film, ceva mai vechi, încă nu l-am văzut, dar e pe listă. Din nou, pentru că povestea în sine m-a cucerit, to say the least.
Parfumul,Patrick Süskind. Îmi vine să zic că e din nou cu sânge, e și nu prea, se spune că povestea a fost reală și există și film pe care sincer nu îndrăznesc să-l văd, lol. Am citit-o pe sezlong, la plajă, dar vă rog să mă credeți că nu e chiar o carte de relaxare și vreme bună. Dar e demențială și foarte bine scrisă. Hint: un parfum realizat din… oameni?
Rătăcirile fetei nesăbuite,Mario Vargas Llosa. Citită undeva prin septembrie, eram încă sub influența concediului din vară. Pot spune că nu e rea, nimic ce iese din mâinile lui Mario Vargas Llosa nu poate fi rău iar eu sunt mare fan, așadar dacă se caută ceva mai ușor, dar nu neînsemnat pentru acest concediu, go for it. Și, desigur, dacă nu ați citit-o la vremea ei, că nu a apărut chiar recent. Pe idealuri și romantism, dacă e.
Umbra vântului, Carlos Ruiz Zafón. I-aș da nota 20 dacă aș putea și nu, nu știu dacă există și film și dacă există eu oricum o să aleg să nu-l văd pentru că nu cred să egaleze nimic cartea asta frumoasă. E frumoasă în toate sensurile în care vreți, e bine scrisă, e captivantă, e cu romantism, e cu optimism, e cu descrieri faine și cu cărți, ce să nu-ți placă? Carlos Ruiz Zafón, constat că scriitori spanioli au ceva aparte care mie-mi place, judecând după lecturile ultimilor ani.
Am uitat să fim fericiți, Liane Moriarty. O să vedeți că anul ăsta am citit vreo 3 cărți scrise de Liane Moriarty pentru simplul motiv că scrie suficient de ușor încât să nu te doară capul și suficient de profund încât să nu te simți superficial. Nu e o carte de zece, dar e o carte care merge bine în vacanță. E cu happy end și o dragoste de cărți ușoare. 😊
Bohemian Rapsody, Lesley-Ann Jones. Una dintre multele biografii despre Freddie Mercury, pentru că sunt fan. E cartea cu care am început anul, astfel că primele luni s-a ascultat iarăși Queen pe repeat, că să mai zici… Nu e cea mai bună dintre toate, dar am aflat detalii despre Freddie pe care nu le-am găsit în alte cărți.
Mr. Mercedes (Bill Hodges Trilogy),Stephen King. Acesta este numele primului volum, au urmat rapid Ce-am găsit al meu să fie și Mort la datorie. Pentru că Stephen King și romane polițiste, crime, sânge, tot tacâmul, le-am dat gata cam în 10 zile pe toate trei. Primul volum este foarte bun, din păcate următoarele două sunt o continuare ușor forțată, dar sunt decente. Există și serial, trei sezoane, cu un alt magnific pe numele lui Brendan Gleeson (da, îmi place mai mult decât Colin Farrell). Puteți încerca, dar nu doar că nu se ridică la nivelul cărților, ci este și foarte slab și tras de păr, și dacă nu era Brendan Gleeson nu mă uitam nici la jumătate.
Big little lies, Liane Moriarty. Revenim laLiane Moriarty, de ce nu? Poate vă sună mai cunoscut Marile minciuni nevinovate, un serial relativ de succes pe HBO? Well, acela este, vi le recomand pe amândouă, mi-au plăcut tare mult, din nou, nu necesită multă și complexă gândire, dar sunt fun și captivante în același timp. Hint: dacă alegeți serialul puteți să vă opriți la primul sezon. Al doilea e extra, în sensul în care nu există în carte și în sensul în care se putea trăi foarte bine fără el. Nu a avut succesul primului sezon, de altfel, așa cum era de așteptat. Poate fi considerat un mix între Sex and the city și ceva crimă accident mortăciune, un gen care prinde și cu o Nicole Kidman foooarte frumoasă (cum altfel?)
Tatuatorul de la Auschwitz, Heather Morris. Nu știu de ce am amânat-o atâta timp, cert e că anul ăsta mi-a căzut în brațe în urma unei colaborări și cred că am devorat-o în 3 zile. Heather Morris a pus în scenă o poveste pornind de la fapte reale într-un mod frumos și elegant, respectând în același istoria. Cartea e axată mai mult pe relațiile interumane, dar prezintă toate fațele dramei războiului.
Călătoria Cilkăi, Heather Morris. Știm sigur că tatuatorul de la Auschwitz a existat și știm sigur că a avut o soră pe nume Cilka a cărei viață nu a fost una ușoară, ca de altfel a tuturor evreilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Realitatea nu ne spune însă nimic altceva despre Cilka, însă Heather Morris și-a imaginat cum ar fi putut fi viața ei și foarte bine a făcut, a rezultat o altă poveste deosebită, nici nu mai contează dacă e reală sau nu.
Povești despre speranță, Heather Morris. Un fel de partea a treia a Tatuatorului de la Auschwitz și a Călătoriei Cilkăi, deși aș spune că e de fapt începutul. O istorie reală despre cum Heather l-a cunoscut pe Tatuatorul de la Auschwitz și despre cum a ajuns ea să scrie cele două cărți de mai sus. Remarcabil, aș spune, titlul nu spune tot despre aceasta minunată a treia carte. Am scris mai pe larg despre toate 3 aici.
Pacienta tăcută, Alex Michaelides. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, mai ales că e una dintre puținele cărți scrise de acest autor (deocamdată). A fost chiar ușor mindblowing pe final, de regulă mă prind repede de ce urmează, dar de data asta nu a fost așa. E și puțin despre psihologia umană, și thriller, și cred că există și film, voi investiga și voi urmări. Pentru un plus de suspans și pentru că autorul promite multe, v-o recomand.
Institutul, Stephen King. Din nou o carte foarte bună, mai puțin normală, în stilul în care maestrul ne-a obișnuit deja. Cu telekinezie, și telepatie, și experimente pe copii… spooky, I know, dar credeti-mă pe cuvând, foarte, foarte bună. Plină de… tenebre. 😊
Fata din tren, Paula Hawkins. Nu știu cum se face, dar dupa primele 10 pagini m-am enervat teribil, ce poveste siropoasă, mi-am zis, unde naiba poate duce asta și de ce pierd timp prețios s-o citesc? Trei ore mai târziu terminasem cartea și căutam filmul care da, există pe Netflix (există chiar și o producție indiană, dacă sunteți curioși). Long story short, e o poveste siropoasă și relativ slabă, dar care te prinde. Asta, sau m-a prins pe mine în momentul respectiv, curiosity killed the cat one more time. Nu i-aș da nota 10, totuși, deși unii îl consideră un thirller psihologic de succes.
Cele sapte morti ale lui Evelyn Hardcastle,Stuart Turton. Cea de a doua carte citită anul ăsta, îmi amintesc și fără Goodreads fiindcă mi-a fost destul de greu să o termin. Ideea e foarte bună (hint, Ziua Cârtiței de care chiar sper că ați auzit), dar cumva nu e atât de bine scrisă (cred) și până ajungi să pricepi firul logic durează ceva. Interesantă, dacă ești genul care vede și crede dincolo de aparențele lumii noastre reale.
9 străini, Liane Moriarty. Există și serial pe Amazon Prime pe care încă nu l-am văzut, dar e pe listă în această vacanță (Nine perfect straingers). Doamne, ce mi-a plăcut! Din nou, Liane are un still care te prinde fără să fie Sandra Brown pe care o descoperi imediat după Baltagul. Și da, este despre poveștile a 9 oameni diferiți care ajung să se cunoască în anumite împrejurări. Pare ușurică, dar nu e musai. Give it a try.
Războiul nu are chip de femeie, Svetlana Alexievich. Ce să zic, am fost ușor dezamăgită, ca și după Rugăciune pentru Cernobâl. Nu mă prind scrierile jurnalistice în stilul ei sau pur și simplu am avut alte așteptări. E o colecție impresionantă de povești (și din punct de vedere număr, dar și emoții), însă fără un input din partea autorului, pe mine nu mă ajută. Deși, recunosc, aici există pe alocuri și părerea Svetlanei, ceea ce nu vedem în Rugăciune pentru Cernobâl.
Dispariția lui Stephanie Mailer, Joel Dicker. Ceea ce se dorea a fi încă un roman polițist de succes (mai ales după celebrul Adevărul despre cazul lui Harry Quebert de același autor,citită acum câțiva ani și care este foarte bună). În fapt, nu prea a fost să fie. Lungă și slăbuță, am anticipat finalul pe la jumătatea cărții. Atât s-a putut de data asta.
Lasă lumea în urmă, Alam Rumaan. A primit de la mine 3 stele pe Goodreads ceea ce înseamnă foarte puțin. Cred că a fost cartea cea mai slabă a anului, aproape fără cap și cu siguranță fără coadă. Cum ar fi dacă lumea s-ar sfârși și ai lua-o de la capat – bună idee, dacă ești tu printre supraviețuitori, dar foarte prost pusă în carte, fără multă logică și fără final și cu personaje care apar la un moment dat și apoi efectiv dispar. En fin, iată că îndrăznesc să spun despre o carte că nu merită deranjul.
Să nu ne facem de râs în fața furnicilor, dragul de Iv cel Naiv. E o carte în stilul lui, nu dezamăgește și nu m-a dezamăgit, deși recunosc că am auzit voci care l-au criticat mai ales cu privire la anumite pasaje legate de sexualitatea fetițelor de până în 13 ani. E discutabil intr-adevăr, dar cartea tot frumoasă și bine scrisă mi s-a părut. E cu talent, e cu suflet, e Iv, cel nu foarte naiv.
Minus infinit, Renert Dusout. Am dat peste ea răsfoind Goodreads și descrierea mi s-a părut interesantă. După citire pot spune că pleacă de la o idee foarte bună cu care autorul nu a mai știut efectiv ce să facă până la finalul cărții.Cum ar fi dacă ai ști că urmează să mori în aproximativ 8 ore și că ești nevoit să-ți petreci acest timp cu câțiva străini într-un bar? Doamne, ce idee frumoasă, atâtea scenarii s-ar fi putut naște din ea! În sfîrșit, merită lectura ca să vezi așa nu, și eventual dacă te plictisești tare.
No Rules Rules: Netflix and the Culture of Reinvention, Reed Hastings. Mai serioasă, mai de business, am luat notițe. Îmi vine să zic că nu e pentru toată lumea și că este despre o lume la care nu știu câți dintre noi avem acces sau pe care nu știu câți dintre noi o vom înțelege: cultura americană. E povestea Netflix, dar, din nou, nu e pentru orice business. Și merită.
Scara lui Iakov, Ludmila Ulițkaia. Ce supriză frumoasă! Nici nu știu cum să spun că este aceasta carte… Bine scrisă? Cu siguranță. Cu povești care te prind? Da. Cu istorie? Multă. Cu romantism? Poate chiar da, dacă alegi să vezi astfel lucrurile. Povestea unor generații, o poveste care te îmbogățește. Hint: mie îmi place să citesc scrisori care au depășit timpurile. Dar nu e numai despre asta, veți vedea, dacă îi dați o șansă, că autoarea împletește trecutul cu prezentul și, de ce nu, cu viitorul, într-un mod remarcabil. V-o recomand.
Între două lumi, Suleika Jaouad. O citesc as we speak, mai am câteva pagini. Nu știu dacă e o carte de vacanță sau de relaxare, poate că nu. Dar ne aduce aminte cu siguranță de toate lucrurile pentru care, cel mai mulți dintre noi, avem de ce să fim recunoscători. E o poveste dureroasă despre supraviețuire, despre cancer, despre cine suntem la un moment dat și despre cine altcineva devenim într-o clipită. O poveste reală, de altfel. Foarte bine scrisă, de asemenea. Cred că e una dintre cele mai bune cărți citite (sau din nou, am rezonat eu cu ea din anumite motive). V-o recomand, nu cred că există încă film, dar pot să pun rămășag că se va face.
Coming up next: Iernile sufletului, Katherine May și Din cer au căzut trei mere, Narine Abgarian.
Cam asta ar fi, cum spuneam, un post lung cât un an. Merită măcar salvat pentru viitor, pentru inspirație, pentru idei, pentru alte vacanțe. Enjoy!